Spui „popice", dar nu este acelaşi lucru ca „bowling"-ul. Chiar dacă, în ambele cazuri, trebuie să dobori nişte popice. Există o Federaţie Internaţională de Popice, împărţită în două mari ramuri: „Popice" şi „bowling". „Popicele" sunt o disciplină răspândită şi populară doar în Europa, acest sport fiind redus doar la o simplă curiozitate în America de Nord.

„Popicele" în limbaj internaţional este denumit „9-pin bowling", adică, în traducere „bowling cu 9 popice". Se joacă pe o pistă mai îngustă şi mai scurtă decât cea de „bowling", la capătul căreia se află nouă popice dispuse în formă de romb (şi care sunt poziţionate la distanţă mai mare între ele, comparativ cu popicele de la „bowling"). De asemenea, bilele de la „9 popice" sunt mai mici decât cele de „bowling" şi, de regulă, nu au găuri.

La început, au fost popicele. E o activitate documentată încă din perioada antichităţii (egiptenii jucau popice, în momentele de relaxare când nu construiau piramide). Jocul a cunoscut un mare „boom" în perioadele de recreere medievală de mare senzaţie printre sătenii Ţărilor de Jos, atunci când le funcţionau morile de vânt şi nu aveau probleme cu inundaţia când le bătea domnul Rin la uşă.

Lucru pe care îl puteţi vedea şi astăzi, dacă sunteţi umblat prin muzee şi vă plac picturile flamande. Popicele erau un sport, cum se spune, cât se poate de popular. La propriu şi la figurat. Plăcut de saxoni şi teutoni. Nici nu e de mirare că astăzi, din aproape 250 000 de jucători de popice, 130 000 sunt legitimaţi în Germania.

Jocul de popice tradiţional se joacă pe trei tipuri de suprafeţe: „Classic" (drepte, dintr-un linoleum sau material sintetic special - astfel de piste sunt cele folosite în România), „Bohle" (formă diferită, alt tip de materiale) şi „Schere" (pista este „mai largă" în zona unde sunt popicele").

„Bowling"-ul a venit abia la finele secolului XIX, în America. „Bowling"-ul este tipic american: mai mare şi cu aditivi. Bilele de bowling sunt mai mari şi au două sau (cel mai adesea) trei găuri, în care, din punct de vedere strict matematic, sunt introduse fix trei degete: arătătorul, mijlociul şi inelarul. Sexy, nu?

Jocul de popice a ajuns pe tărâm american laolaltă cu valurile de emigranţi nemţi. Avea să fie interzis în 1842, printr-o lege, Connecticut şi New York (chestiune care s-a mai petrecut şi în Europa, prin Evul Mediu, Renaştere şi Reformă - fără succes şi atunci). Americanii l-au interzis din mai multe considerente: oamenii nu prea munceau şi preferau să bea şi să joace popice pe bani, după nişte reguli neclare (de unde se explică şi multe din bătăile care se porneau prin barurile vremii).

Odată cu standardizarea regulilor şi introducerea unei popice suplimentare, jocul tradiţional de „popice" s-a transformat în „bowling" (cunoscut şi sub numele de „10-pin bowling"). În 1895 s-a înfiinţat ABC (American Bowling Congress), care a stabilit normele de bază pentru punctaj, numărul de aruncări, dimensiunile pistelor, sau poziţionarea popicelor.

Până acum aproximativ 60 de ani, popicele căzute erau repoziţionate „manual", de către personal specializat, special angajat în acest scop. „Pinsetter"-ele (maşinile automate de repoziţionat bile au apărut la finele anilor '40. „Popicele" europene au continuat să fie repoziţionate „cu sfori" până la sfârşitul anilor '70, după care şi în acest sport au fost standardizate „pinsetter"-e.

În prezent toate concursurile de bowling aprobate, indiferent că este vorba de popice clasic sau bowling, se pot organiza doar de către centrele sportive prevăzute cu maşini automate de poziţionat popicele. Cele cu sfori le mai puteţi întâlni, eventual, prin bâlciurile de la ţară.